Descoperire de excepție! Dezlegarea enigmei morții și descoperirea în premieră absolută a mormântului atribuit principesei RALU CALIMACHI la Salcea, Suceava (sinteză) Motto: „Minunată femeie, o sfântă cu adevărat! Asemenea ființe n-ar trebui să moară niciodată!” (Scriitorul Scarlat Callimachi despre mătușa sa, Ralu Callimachi.)

Dezlegarea enigmei morții și descoperirea în premieră absolută a mormântului atribuit principesei RALU CALIMACHI la Salcea, Suceava (sinteză)

Motto: Minunată femeie, o sfântă cu adevărat! Asemenea ființe n-ar trebui să moară niciodată! (Scriitorul Scarlat Callimachi despre mătușa sa, Ralu Callimachi.)

1.Moartea principesei Ralu Callimachi (4 mai 1867 – 9 februarie 1944)

După cercetări asidui întreprinse în arhive, bibliotecă și teren (Cucorăni, Stâncești, Cătămărești-Vale, Agafton, Orășeni-Deal, Cristești, Botoșani, Dumbrăveni, Suceava, Iași, București) începute acum trei ani cu regretatul prof. Sergiu Manolache și continuate recent cu d-l prof. univ. dr. Emanuel Conțac, spirit luminat și perseverent al unei noi generații de cărturari, de asemenea cu sprijinul secretarului Primăriei orașului Salcea, jud. Suceava, dl Ionică Dănuț Petraș, pentru a nu se mai repeta confuziile regretabile din situații similare, facem precizarea că a fost elucidat misterul morții principesei Ralu Callimachi (4.05.1867- 9.02.1944), născută la Nisa, în Franța, căsătorită pe 9 mai 1893 cu Alexandru Cantacuzino-Pașcanu. Era fiica marelui unionist Teodor Callimachi, văr cu domnitorul A. I. Cuza, și a Zenaidei, fostă Moruzi. Familia Callimachi a dat istoriei Moldovei un mitropolit, Gavril, și patru domnitori, Ioan, Grigore, Alexandru și Scarlat, care au urcat pe tronul Moldovei la sfârșitul veacului al XVIII-lea și prima jumătate a secolului al XIX-lea. Ramura domnitoare, cea grecizată, a familiei s-a stins, iar familia Callimachi de la București ce își are originile la Stâncești (Botoșani), reprezintă o ramură secundară a familiei.

Teodor, fiul lui Alexandru Callimachi și al Mariei Cuza, căsătorit cu Zenaida, fiica vornicului Alexandru C. Moruzi de la Zvoriștea (jud. Dorohoi), a fost secretar al Agenției Principatelor Unite la Constantinopol, pe când aceasta era condusă de Costache Negri.

Teodor Callimachi a fost cel care a avut onoarea de a aduce în țară firmanul de recunoaștere a Unirii Principatelor emis de către sultan la 4 decembrie 1861. Din 1863, când s-a înființat reprezentanța diplomatică a României la Belgrad, primul titular al noului post a fost Teodor Callimachi și își va exercita mandatul până la sfârșitul domniei vărului său (1866).

Rallu Callimachi este cea care a sprijinit lucrarea de traducere a Bibliei cu o sumă importantă de bani (vânzându-și niște terenuri din zestrea primită de la mama ei) de către călugărul Dumitru Cornilescu (1891-1975), absolvent de Teologie, la moşia prinţesei din Stânceşti, Botoşani. Prima ediţie a apărut în anul 1921.

Teodor Callimachi s-a căsătorit la 9 mai (coincidență, aceeași dată ca mai sus!) 1865, la Dorohoi, cu Zenaida Moruzi (1840-1909), fiica Pulcheriei Rosetti-Răducanu și a lui Alexandru C. Moruzi (1805-1873). Cei doi au avut împreună cinci copii, trei fete: Ralu (1867-1944), Zenaida (1870-1899) și Smaranda (1871-?) și doi băieți: Alexandru (1866-1918) și Ioan (1880-1940). Teodor Callimachi a murit la 7 aprilie 1894, fiind înmormântat în capela din Stâncești. Conform sursei Wikipedia, acolo sunt înmormântați banul Dimitrie Callimachi (1705-1758) și soția sa Maria, născută Sturdza; paharnicul Ioan Callimachi (1750-1786) și soția sa Ruxandra, născută Catargi; vornicul Alexandru Callimachi (1781-1837) împreună cu soțiile sale Elena, născută Conachi și Maria, născută Cuza. În subsolul capelei din Stâncești este un cavou unde sunt înmormântați urmașii lor: Teodor Callimachi (4 ianuarie 1836 – 7 aprilie 1894), soția sa, Zenaida Moruzi, principesă Callimachi (16 iulie 1840 – 25 ianuarie 1909) și doi dintre copiii lor: principele Alexandru Callimachi (12 iunie 1866 – 1918) și Zenaida, contesă de Roma, născută Callimachi (2 aprilie 1870 – 1 noiembrie 1899), conform Wikipedia. Singura fiică a principesei Ralu, Lucia Băleanu a murit la Madrid în 1979. Soțul acesteia, colonelul Gheorghe Băleanu s-a născut în 1890, fiu al lui Emanoil Em. Băleanu și Maria Băleanu (născută Catargi),  și a murit la București în 4 martie 1944 (sinucidere, se zvonea, în Gara de Nord). La rândul ei, familia lui Ghe. Băleanu a avut tot o singură fiică, Ioana (Yvonne) Băleanu, căsătorită mai întâi cu Nicolae Tăutu și apoi cu Ilie Vlad Sturdza (1948). Yvonne a încetat din viață la Madrid în 1997. Referitor la acest Ilie Vlad Sturza, mai multe surse, printre care și articolul din Jurnalul.ro/24 oct. 2014, îl menționează ca fiind tatăl lui Gheorghe Paltin Sturza, implicat în binecunoscutul dosar al retrocedărilor cu Viorel Hrebenciuc. Mama lui Paltin a fost Felicia, fiica prestigiosului general Gheorghe Avramescu. În 2 martie 1945 generalul, distins atât pe frontul antisovietic cât și pe cel de după întorcerea armelor, este schimbat de la comanda trupelor şi împuşcat de către poliția secretă a rușilor pe teritoriul Ungariei. Ruşii, care se pregăteau să-l impună pe dr. Petru Groza, aflaseră de planul Regelui Mihai de a înlocui guvernul Rădescu, desemnându-l ca prim-ministru pe generalul Avramescu.

NKVD a arestat-o şi pe soţia generalului, Adela Avramescu (de unde revine în 1956),  dar şi pe fiica acesteia, Felicia, care îl avea alături pe fiul său, Paltin Sturdza. Paltin s-a născut în 1944 si avea doar 11 luni când, se pare, mama i s-a sinucis într-unul din aresturile NKVD.

Unul dintre bunicii lui Paltin, Mihail Sturdza, a fost ambasador al României la Copenhaga şi ministru de externe în guvernul Antonescu.

El l-a avut pe Ilie Vlad Sturdza (tatăl lui Paltin), prefect de Iaşi, care moare în 2009. Ilie Vlad Sturza dezertează din armată după 23 august, pleacă în Vest, se înrolează în Legiunea străină şi se stabileşte apoi în Spania, alături de alţi legionari, primiţi ca refugiaţi politici de regimul lui Franco.

Din istoria familiei Cantacuzino-Pașcanu amintim fascinanta și foarte cunoscuta povestioară în care fratele lui Alexandru (despre care cei care l-au cunoscut spuneau că avea o anumită duritate și că nu îl interesau decât caii de rasă și banii), Constantin Cantacuzino-Pașcanu, pe patul de moarte, ajunge să lase prin testament venitul uriașei sale averi mai tinerei sale soții, fostă menajeră, iar întreaga moștenire orașului Roman, spre nedumerirea și dezamăgirea celorlalți membri ai familiei.

2. Despre înmormântarea principesei Ralu Callimachi. Fostul administrator al moșiei Salcea, Costache (Costică) Pîslaru, pionul in jurul căruia gravitează tot misterul înmormântării.

Perseverentele căutări în registrele de stare civilă, arhive, în teren, de asemenea discuțiile prelungite cu unii dintre urmașii celor direct implicați, toate ne conduc la concluzia că generoasa principesă Ralu (Maria Pulcheria Zenaida) Callimachi (fostă doamna Cantacuzino-Pașcanu între anii 1893-1903) de la castelul boieresc din Salcea Sucevei a fost înmormântată, bănuim, în grabă, într-o simplitate ceremonială și cu o discreție totală, cu totul și cu totul greu de înțeles, neobișnuită chiar pentru descendenta unei familii de domnitori și mitropoliți ai Țării Moldovei. Este lesne de crezut că a existat o anume premeditare a anonimatului în care urma să i se petreacă săvârșirea din lume potrivit experienței de viață și conștiinței sale curate, împăcate și în armonie cu poruncile și cu Voia Celui de Sus. Fără îndoială că vor fi existat influențe hotărâtoare în educația primită în copilărie de la mama și de la guvernanta sa protestantă, Miss Rebeca Paxton, însă acest lucru nu îi scade cu nimic din personalitatea sa implicată activ în pionieratul mișcării de trezire spirituală creștină a începutului de veac XX. Nu cunosc să fi avut de-a lungul ultimilor patruzeci de ani de viață o altă atitudine decât una pozitivă, constructivă, filantropică, reformatoare, de iluminare a poporului român, prin susținerea materială și prin participarea efectivă la traducerea Cărții Sfinte de către preotul Dumitru Cornilescu. După modesta mea părere, se pare că nu a existat nicio procesiune funerară pe drumul spre cimitir sau la groapă, ci doar o slujbă religioasă sumară acasă, și, după lipsa totală a confirmărilor unor martori oculari sau a descendenților acestora, este de intuit că prea puțini dintre săteni au avut cunoștință de încetarea din viață cu seninătate într-un deplin anonimat, în cel de-al 77-lea an al vieții sale, în conformitate cu propriile convingeri religioase și cu conduita socială a principesei în data de 9 februarie a anului 1944.

Vorbim de o perioadă marcată de toate nenorocirile unei țări aflate în plin război, și nu putem face abstracție de coincidența morții principesei taman în perioada de plecare grăbită a mai tuturor proprietarilor de moșii din calea rușilor. Iarna, la fel cu celelalte dinainte, a fost una deosebit de aspră, cu zăpezi troienite pe pământul înghețat, boli, foamete și lipsuri multe, maxima austeritate ce a însoțit anii de război, trupele sovieticilor erau undeva pe aproape de apa Prutului, timpuri grele în toată puterea cuvântului, iar în aceste condiții este greu de crezut că mai avea cineva vreme pentru organizarea unei înmormântări creștinești cu tot fastul cuvenit unei bătrâne boieroaice. Cum să nu dăm crezare relatărilor celor care au trecut prin acele vremuri cumplite, că și cei mai nevoiași, și cei cu ceva stare, mai toată populația era secătuită, demoralizată și decimată de anii de război, era un coșmar de nedescris apropierea trupelor sovietice puse pe răzbunare, despre care se zvoneau câte și mai câte?

Singurătate, bătrânețe, boli, sărăcie, frig, dezamăgiri, cu certitudine de acestea a avut parte din plin în ultima parte a vieții ei bătrâna Ralu Callimachi, care, lucru mai puțin relevant, se pare că ar fi fost găsită la conac decedată după câteva zile. Sunt câteva amănunte referitoare la ultimul ei an de viață, după ce românii au înțeles că se va pierde războiul, dar consider că este mai potrivit să trecem peste acestea cu eleganță. Putem vorbi de un provizorat premeditat al înhumării de către administrator în ideea reîntoarcerii cândva a boierilor din refugiu, dar e puțin probabil să se mai fi intervenit vreodată asupra locului iar mormântul improvizat ar putea să confirme încă o dată cutuma potrivit căreia nimic nu e mai durabil decât o soluție provizorie. Când și cum a ajuns Ralu Callimachi să își ducă ultimii ani de viață la Salcea nu cunoaștem precis, dar considerăm că existența plină de privațiuni din vremea premergătoare războiului ar fi putut fi un motiv temeinic care să o determine pe principesă să părăsească definitiv Bucureștiul și să se întoarcă la moșia din nordul Moldovei a fiicei sale, Lucia.

Trebuie menționată atmosfera politica tulbure a acelor vremuri în care a avut loc ascensiunea mișcării legionare și asasinarea lui Nicolae Iorga (impactul psihologic a fost uriaș în toată țara), bun prieten al familiei Cantacuzino-Pașcanu, apoi restrângerea libertăților de gândire, conștiință și întruniri religioase de către guvernul Antonescu, decesul din 1940 al fratelui Ioan/Jean Callimachi și plecarea din țară a soției acestuia, Anne Marie. Nu știm dacă a locuit incognito în ultimii 5-10 ani la Salcea, nici dacă prin activitatea ei anterioară ar fi putut să se constituie într-o țintă pentru extremiștii legionari (la fel ca Dumitru Cornilescu și Scarlat Callimachi). Oricum, se pare că la Dumbrăveni exista un cuib legionar, dar nu și la Salcea…

Devotat trup și suflet familiei de proprietari ai moșiei Salcea, Gheorghe și Lucia Băleanu, Costache Pîslaru, omul de casă al boierilor, administrator și șofer pe mașina familiei acestora, absolvent de șase clase primare, mult pentru acele timpuri, prin urmare, știutor de carte, în etate de 34 de ani pe atunci, acesta apare ca declarant al morții principesei Ralu Callimachi.

Bărbat deosebit de prezentabil în tinerețe, înalt (aproape de 2 m), deși nu mai avea mâna stângă din tinerețe în urma unui stupid accident la batoză, a lucrat după război ca sobar, ajutat de nevasta lui, așa spune fiul acestuia, Florin Pîslaru, 75 de ani, fost inspector la Primăria Suceava, ultimul vlăstar, dar și ultimul în viață dintre copiii administratorului Costache Pîslaru.

Nu avem nicio îndoială ca între familia boierească Băleanu/Cantacuzino-Pașcanu și cea lui Costache (Costică) Pîslaru era o legătură mai veche, foarte probabil încă de pe vremea când Ralu Callimachi era soția lui Alexandru Cantacuzino-Pașcanu.

Arestat de către regimul instaurat de către ruși, anchetat pentru două sobe portabile Zefir și două pistoale ornamentale de paradă/duel pe care le-ar fi primit cadou, de fapt, de la Băleni, amenințat cu deportarea în Siberia, a scăpat ca prin urechile acului cu plata a două perechi de boi, după ce ar fi intervenit niște evrei și niște țărani de pe la Varatic în favoarea lui. Situația evreilor, persecutați și deportați înainte de război sub acuzația de lipsă de loialitate față de statul roman, odată cu intrarea rușilor în țară se îmbunătățise mult.

La conacul boieresc erau încartiruiți soldații garnizoanei iar comandamentul rusesc din Salcea a fost instalat acasă la Costache Pîslaru.

Până la moartea sa din anul 1971 datorită unei leucemii, acesta a stat ascultând noaptea cu ușile și ferestrele acoperite cu pături postul de radio Vocea Americii în așteptarea eliberatorilor americani. Fiul său spune că încă de pe vremea primilor ani de colectivizare a bătut niște țăruși din lemn ca să marcheze pământul avut pentru vremea când, la prăbușirea comunismului, ar fi urmat să-l primească înapoi.

Costache Pîslaru a crescut 5 copii, trei băieți și două fete, una a murit de tifos exantemic de mică pe vremea războiului iar un băiat a murit în urma unui accident de avion, rămăsese cu un traumatism după prăbușirea unui aparat în apropierea casei…

Familia Pîslaru avea o moșie de zeci de hectare, un autobuz închiriat pentru Teatrul Cărăbuș unde era marele actor Constantin Tănase iar Nechifor, tatăl lui, avea cai de curse de viteză cu care a participat la turniruri până prin Franța…

Tatăl meu, Costică, a fost un om foarte corect, era un bun creștin, tinea cumva legătura cu boierii, cărora le trimitea sacii poștali cu bani la Bucuresti. În tinerețea lui, fiind un bărbat arătos și îmbrăcat bine s-au pus pe seama lui tot felul de povești sentimentale, aici nu spun mai multe. Domnule, filozofia și viața nu sunt ca matematica. Eu cred că a înhumat boieroaica decedată acolo unde i-a cerut fiica ei, Băleanca (Lucia Băleanu, n.r.)”, povestește dl Florin Pîslaru.

Din discuțiile cu persoane care cunoșteau întrucâtva familia vechilor proprietari de la Salcea am remarcat desele confuzii de persoane care au existat între Ralu, fiica ei, Lucia Băleanu, Lucia Cantacuzino-Pașcanu (Lucia de GAND/GENT, a doua nevastă a lui Lascăr Cantacuzino), mama vitregă a lui Alexandru Cantacuzino-Pașcanu, și Ioana (Yvonne, Yvoneta sau Nineta), nepoata principesei Ralu. Instaurarea comunismului cu interdicții și represalii a contribuit din plin la ștergerea amintirilor legate de istoria interbelică a localității și a proprietarilor moșiei. Profilul (soțu)lui A. Cantacuzino-Pașcanu, prototipul moșierului autoritar, poate fi o explicație pentru violențele și distrugerile sălbatice de la conac petrecute în timpul răscoalei de la 1907 (despre care au scris Nicolae Iorga și Artur Gorovei), iar căsătoria nepotrivită, cu o durată de circa zece ani, a principesei cu acesta poate explica îndepărtarea de viața mondenă, deseori de lux, a aristocrației acelor vremuri. Destul de probabil, colecții de cărți și obiecte de valoare printre care și vechi evanghelii s-au pierdut pentru totdeauna la revolta țărănească, oamenii de la țară, în mare parte neștiutori să scrie și să citească, nefiind cunoscători ai adevăratei valori a acestora.

Din amintirile lui Iancu Miron, sătean gospodar și om de cuvânt din satul Văratec, reluate în timp, reînvie imaginea ,,Pășcăniței”, așa cum i se spunea boieroaicei Ralu Callimachi, cea care venea cu trăsura și îi vizita la reuniunile primilor creștini evanghelici îndemnându-i să respecte cu strictețe rânduielile comunităților creștine primare. Sătenii știau că fusese o vreme nevasta boierului Pașcanu, sever administrator al moșiei Salcea, cel care construise o mică hidrocentrală electrică, înființase o livadă de pomi și amenajase plantații de arbori de-a lungul căilor de acces în jurul conacului. De la Salcea la gara din Verești distanța era de doar câțiva kilometri buni și deseori era parcursă cu trăsura de către locatarii conacului. Desigur, printre cei din sat se știa și că de prin 1914 moșia era moștenită de către fiica acestuia, Lucia, care se căsătorise în 1916 cu ofițerul Ghe. Băleanu, iar din 1918 o avea pe Yvonne.

Amintirile Anei Maria, soția lui Jean Callimachi, și ale Didei Solomon, soția lui Scarlat Callimachi, ,,prințul roșu”, fiul lui Alexandru Calimachi și al Mariei, despre bunătatea și devoțiunea mătușii ei, Ralu, se constituie într-un tablou la superlativ rezervat doar galeriei marilor personalități culturale.

3. Căutarea locului unde se află mormântul

De ce anume nu s-a vorbit niciodată în familia lui Costache Pîslaru (și nici a altora, se pare!) despre locul precis al înmormântării, pare să fie, cu mare probabilitate, cheia decriptării enigmei mormântului principesei Ralu. Explicația de bun simț este că fie acesta era un subiect trist cu amănunte ce se doreau a fi uitate, fie că s-a impus (de către cine?) tăcerea asupra lui, fie teama de capriciile autorităților vremii, fie că sătenii și boierii nu au uitat de-a binelea episodul răzmeriței violente de la 1907 și mai aveau resentimente reciproce, fie că familia a dorit o anume discreție datorită convingerilor aparte ale principesei, fie că administratorul a păstrat un as în mânecă pentru cazul fericit când s-ar fi reîntors boierii după război, cel mai probabil. Bănuielile noastre s-au îndreptat de la bun început asupra acestor locații:

-la cimitirul (interconfesional) Salcea, în zona cavoului familiilor Pîslaru și Fleșeriu, acolo unde la ridicarea acestui edificiu s-au găsit obiecte din aur, dar care ar fi aparținut cuiva din fam. Fleșeriu și nu altcuiva, ne spune dl Florin Pîslaru;

-la biserică, unde la anexele acesteia a avut loc mai demult un incendiu și apoi s-au reconstruit, iar la o fundație s-au găsit oseminte neidentificate;

-la conac, undeva în apropierea acestuia, prin livadă, eventual, așa cum se auziseră niște vorbe de la bătrânii satului;

-o posibilă a patra destinație, incluzând aici Stânceștiul- acolo unde copilărise, Zvoriștea- moșia de unde era mama ei, Curteștiul- unde apare documentul de căsătorie, Dumbrăveniul- cu un vechi cimitir abandonat în prezent sau, bineînțeles, Bucureștiul.

Dacă, din motive necunoscute, vreuna dintre nișele din pivnițele de la castel sau chiar mormântul aflat în preajma celui al tatălui administratorului se vor fi constituit într-o locație intermediară pe termen scurt pentru sicriul defunctei, acest lucru nu este confirmat deocamdată. La fel, nu cunoaștem nimic nici despre vreo posibilă deplasare ulterioară a gărduțului metalic față de poziția inițială.

Potrivit monografiei localității scrisă de către Ion Drăgușanul, profesorul Aurel Stanciu a stat ascuns mai mulți ani într-un adăpost zidit sub soba din casă iar singurul care știa despre acest lucru era tocmai fostul administrator, Costache Pîslaru, care s-a dovedit din nou a fi om de mare caracter și nu a vorbit nimănui despre aceasta.

Din spusele cuiva de la primărie, undeva după 1990, niște nepoți ai Bălenilor (?) au venit în sat cu solicitarea retrocedării conacului și a pământului. Cum, pe atunci, Yvonne Băleanu/Tăutu/Sturza mai era încă în viață, dacă ea ar fi știut locul mormântului, foarte probabil că acest lucru s-ar fi aflat de la unul la altul și în comunitatea localității Salcea…

Părinții administratorului Pîslaru, Nechifor și Victoria, au decedat în anul 1941, respectiv 1945, mormintele acestora fiind refolosite după strângerea oseminitelor în cavoul ridicat pentru Costică, Aneta Pîslaru și urmașii acestora.

Ni s-a povestit că unul dintre cei nouă copii ai lui Nechifor Pîslaru ar fi ajuns primar la Tulgheș, Covasna, așa se pare.

Nu era ceva neobișnuit ca peste ,,podul din lemn al unui mormânt obișnuit, unde s-a adâncit groapa de la 1,80-2 m spre 2,20 m, să fie așezat un al doilea sicriu, rezultând astfel un ,,mormânt dublu. Așa au stat lucrurile la mormintele din zona fam. Pîslaru și nu știu dacă vom afla cu certitudine cum stat lucrurile și la mormântul principesei, Nu ar fi deloc surprinzător să aflăm că mormântul a fost totuși marcat cu o cruce fără niciun înscris, ținându-se cont de amintirile neplăcute ale divergențelor dintre localnici și familia boierilor, de obiceiul primilor creștini sau de ideea unui provizorat în așteptarea unei eventuale întoarceri acasă a familiei de la Paris / Madrid.

Nu avem date care să clarifice dacă duelul din anul 1881, încheiat cu rănirea mortală a lui Leon Ghica, 50 ani, și în care ar fi fost implicat cumva și Al. Cantacuzino-Pașcanu, posibil ca martor, a lăsat amprenta unei eterne rivalități între localitățile Salcea și Dumbrăveni. Nu avem nici amănunte despre presupusa sinucidere a colonelului de cavalerie Gheorghe Băleanu (împătimit al jocurilor de noroc, cum mi s-a tot spus) în Gara de Nord în 4 martie 1944 și nici despre bombardarea castelului de la Stâncești de către nemți în aprilie 1944. Fiica principesei, Lucia, și nepoata Yvonne au decedat la Madrid în anul 1979, la 84 de ani, respectiv 1997, la 79 de ani (un reper interesant de urmărit, RESOLUCION de la Dirección General de Puertos y Señales Marítimas sobre concesión de autorización a doña María Lucia Yvonne Sturza…, Madrid, 7 de marzo de 1964).

……………………………………………………………………………….……………………….

Prof. Emanuel Conțac, 4 noiembrie 2021: …Recent am avut câteva discuții cu dl Dorel Mihai Gaftoneanu, un cunoscător foarte avizat al arhivelor din Botoșani. Fiindcă domnia sa nu era străin de încercările mele de a descoperi data și locul morții prințesei Ralu Callimachi, am reevaluat împreună posibilele piste care ar trebui explorate pentru a descoperi această ultimă piesă de puzzle din biografia prințesei.

Cu tenacitatea și flerul care îl caracterizează, dl Gaftoneanu a început să testeze ipotezele existente și a rezolvat problema cu o rapiditate care m-a uimit. Se adeverește încă o dată ceea ce spunea Mântuitorul: „Cui bate i se va deschide și cine caută găsește”.

Reiau mai jos mesajul pe care l-a postat astăzi pe pagina lui de FB. În câteva zile vom avea probabil și un articol cu detaliile relevante.

În urma unor cercetări minuțioase în arhive, bibliotecă și teren începute acum trei ani cu regretatul prof. Sergiu Manolache și continuate recent cu dl prof. Emanuel Conțac, de asemenea cu sprijinul secretarului Primăriei orașului Salcea, jud. Suceava, dl Ionică Dănuț Petraș, pentru a nu se mai repeta confuziile regretabile din situații similare, anunțăm că a fost elucidat misterul morții prințesei Ralu Callimachi (1867-1944), fiica marelui unionist Teodor Callimachi și a Zenaidei. Vom reveni cu alte detalii.”

Cinstea de a descoperi data morții prințesei Ralu Callimachi revine unui cercetător din Botoșani, anume dlui Gaftoneanu. Pe terenul lui, mohicanul Chingachgook descoperă mai lesne potecile sigure decât David Gamut, profesorul de muzică din romanul lui James Fenimore Cooper.

…………………………………………………………………………………………………………………..

Cu mare greutate am (re)descoperit la Arhivele Naționale actul de stare civilă nr. 11/8 mai 1893, ora 11 p.m., Primăria Curtești, referitor la căsătoria principesei Ralu Callimachi, 25 ani (fiica lui Teodor Callimachi, 56 de ani, și a Zenaidei Moruzi-Callimachi, 50 de ani), domiciliată în comuna Curtești, plasa Târgului, județul Botoșani, cu moșierul Alexandru Cantacuzino-Pașcanu, 34 de ani (fiu al decedatului Lascăr Cantacuzino și al doamnei Lucia Cantacuzino), domiciliat în comuna Salcea, Plasa Siretului, jud. Botoșani, căsătorie desfăcută prin sentința de divorț a Tribunalului Botoșani nr. 21/1903 (Arhivele Naționale Botoșani). Martorii mirilor au fost proprietarii de moșii: Alex. Ghe. Mavrocordat, 48 de ani, Popești, jud. Iași; Alex Zainis, 37 de ani, Atena, Grecia; col. Ghe. Roznovanu, 59 de ani, Roznov, jud. Neamț; Constantin Cantacuzino, 36 de ani, Dagâța, jud. Roman. Destrămarea căsniciei după circa 10 ani nu a fost deloc o surpriză pentru apropiații familiei, având în vedere caracterele total diferite ale celor doi- soțul, administrator sever al moșiei Salcea (a se vedea distrugerile de la conac la răscoala de la 1907, răzbunare sălbatică a sătenilor), nume pomenit în contextul unui duel încheiat cu moartea lui Leon Ghica (27.04.1881, Iași) și cu un băiat dintr-o relație anterioară, iar soția, sensibilă, cultă, cu înclinație profundă către viața religioasă.

De asemenea, avem și actul de naștere al principesei Raloue Marie Pulcherie Zénaïde Callimachi, orașul Nisa, Franța, martori, Hyacinthe Ramarzoti, 59 de ani, rentier, și Antoine Vaillant, 26 de ani, sculptor (document primit de la d-l conf. univ. dr. Emanuel Contac) și adresa cu răspunsul din extrasul din registrele de stare civilă referitor la moartea principesei primită recent, 4 nov. a.c., de la Primăria com. Salcea, jud. Suceava.

4. Despre mormântul atribuit principesei Ralu Callimachi

Facem precizarea necesară că investigațiile începute în urmă cu trei ani împreună cu regretatul prof. Sergiu Manolache au fost continuate cu d-l conf. univ. dr. Emanuel Conțac în acest an și accelerate de manifestările consacrate împlinirii a 100 de ani de la prima traducere în limba română a Bibliei. Mormântul, împrejmuit de un gărduț metalic de fier forjat ce se încadrează în modelele uzuale ornamentale interbelice nu are cruce și, conform obiceiului străvechi, este aliniat pe axa Răsărit-Apus, altfel spus, răposatul urma să stea cu capul spre Apus și cu fața spre Răsărit la ridicarea în picioare în așteptarea celei de-a doua veniri a Mântuitorului. În perimetrul gărduțului ce adăpostește osemintele încredințate pământului nu există niciun marcaj iar lipsa unei fundații din beton a gărduțului metalic poate fi pusă pe seama frigului iernii de atunci (era în 9 februarie 1944), apoi, un alt deces, a mai urmat și sinuciderea (?) colonelului Gheorghe Băleanu, ginerele defunctei, o lună mai târziu. Prin voia divinității, principesa a fost scutită să mai vadă ororile distrugerii pentru totdeauna a bijuteriei arhitectonice a castelului familiei Callimachi de la Stâncești sau cele ale instaurării prin forță a unei orânduiri străine de către trupele ocupantului sovietic.

Situat la câțiva pași de monumentul funerar al eroului de la 1877, Grigore al lui Jan Alucăi, mormântul, de o simplitate dezarmantă, are o particularitate interesantă. S-ar părea că răposata principesă a fost înhumată la rădăcina unui arbore de vreo 40-50 de ani care ulterior a tot crescut și a deformat gărduțul până când a fost tăiat, iar în prezent doar cioata uriașă este martorul tăcut al întregii istorii. Dacă pe scoarța trunchiului acestuia va fi fost însemnat ceva, în lipsa vreunei fotografii de altădată a zonei, s-ar părea că nu vom ști niciodată. Misterul care încă plutește asupra acestui mormânt indică anumite elemente de premeditare a anonimatului locului veșnicei odihne.

Foarte probabil că, de fapt, mormântul răposatei nu a fost inscripționat niciodată cu numele de RALU CALLIMACHI. Imaginea de ansamblu reflectă contextul istoric zbuciumat al iminentei invazii sovietice din iarna anului 1944 după ruperea frontului de la Stalingrad și al instaurării comunismului ceva mai târziu, persistența tensiunilor dintre familia proprietarilor Cantacuzino-Pașcanu/Băleanu și săteni după vandalizarea conacului la răscoala din 1907, apoi o anumită discreție impusă de către familie, și, peste toate, amprenta proverbialei modestii și personalitatea aparte de spirit luminat a principesei conform profundelor sale convingeri creștine. Se pare că ar fi fost implicat și un preot de la Plopeni de partea țăranilor la răscoală, dar în ce mod va fi influențat acest lucru legăturile proprietarilor cu clerul local nu știm, informațiile rămase sunt puține și contradictorii.

Neîndoielnic, mormântul ar fi avut mai multe șanse de a fi descoperit dacă s-ar fi cunoscut de la bun început că la Salcea și nu în altă parte a încetat din viață principesa. Merită înregistrate reperele de 4 noiembrie 2021, respectiv 11 decembrie 2021, pentru depistarea localității în care a decedat principesa, respectiv a mormântului acesteia, cercetarile efective per ansamblu de la primele încercări având o vechime orientativă de trei ani.

Neîndoielnic, pe timpul vieții va fi fost deseori prin cimitir și, poate, având în vedere că vorbim de cineva trecut de etatea de 70 de ani, să își fi ales cu bună știință locul de veci, dar aici intrăm deja pe un tărâm minat al purelor speculații.

Obiceiul străvechi, precreștin, nepreluat în ortodoxie, dar nici combătut, mai degrabă tolerat, să zicem, al îngropării cuiva la rădăcina unui pom ca simbol al continuității vieții după moarte în Lumea de Apoi poate fi luat în considerare aici.

Ne-a ajutat mult convingerea avută de la bun început că putem duce la bun sfârșit totul, iar pe parcurs, pentru a ne încuraja după atâta munca de documentare, ne-am spus că dacă nu vom rezolva noi dilema, atunci nu o va mai face nimeni după noi.

Am avut o mulțime de variante de lucru la identificarea locației, de la unele de-a dreptul fanteziste la altele cât se poate de posibile și de simplu de analizat. Am intuit că, fiind vorba de anul 1944, nu e prea departe de mormântul tatălui administratorului (decedat în 1941), de asemenea am avut un prototip, un fel de profil robot al unui posibil mormant, dar nici posibilitatea ștergerii pentru totdeauna a tuturor detaliilor nu fost dată deoparte.

După prima vizualizare a tuturor mormintelor și oprirea asupra celui cu gradul cel mai mare de probabilitate, undeva pe la jumătatea lui noiembrie am trecut la eliminarea tuturor celorlalte variante și nu a fost un demers deloc simplu, pentru aceasta fiind nevoie de mai multe deplasări, vreo șapte, cred, la fața locului, din Botoșani până la Salcea.

Chiar dacă mormintele simple, cu o cruce din lemn, au dispărut, cele marcate cu cruce inscripționată și împrejmuiri prevăzute cu fundație de beton au rămas la locurile lor. De ce sătenii, autoritățile și nepoții nu au știut locul mormântului, enigma pare să fi fost rezultatul discreției cu care a procedat administratorul Costache Pîslaru și nu excludem ideea ca nici măcar groparii să nu fi știut identitatea reală a persoanei din sicriu.

Ultimul dintre cei cinci copii ai fostului administrator, dl Florin Pîslaru, un om deosebit de amabil în ciuda faptului că e afectat de inerentele probleme de sănătate specifice vârstei, este cumnatul fostei poete de la Botoșani Lucreția Andronic, născută la Dumbrăveni.

În reconstituirea noastră ne-am agățat de ultima treaptă a ultimului vagon de la ultimul tren, o spunem cu umor nevinovat. În lipsa unui studiu antropologic riguros și a unei eventuale analize ADN (studii științifice cu un ridicat grad de incertitudine după ce, iată, au trecut atâția ani), deocamdată putem vorbi despre identificarea unui presupus mormânt. Coincidență, între data nașterii și cea a decesului, apoi de aici până la descoperirea mormântului e aceeași durată de timp, de circa 77 de ani.

Una peste alta, cu lumini și umbre, după cercetările având ca temă legătura dintre satul natal, Bursuceni, și familia Poetului Eminescu- străbunicul matern Alexa Potloff-Donțu, respectiv bunicii materni și paterni de la Joldești și Călinești-Cuparencu, apoi mormântul Harietei Eminovici de la Cimitirul Eternitatea din Botoșani, se pare că și cercetările de la cimitirul din Salcea au fost duse la bun sfârșit, apreciem noi.

Povestioara vizitelor duminicale ale ,,Pășcăniței cu trăsura la casa familiei lui Iancu Miron, om gospodar de vază dar și de bază de la Văratec, unde obișnuia să stea de vorbă cu sătenii pe teme biblice, este un crâmpei de istorie autentică păstrat pe cale orală.

Nu am găsit până acum nicio confirmare a povestirii puse pe seama lui Gheorghe Paltin Sturza potrivit căreia mama sa, Felicia Sturza, fiica generalului Ghe. Avramescu (credem, asasinat de NKVD în Ungaria), ar fi fost împușcată în balconul castelului de la Salcea, acolo unde era sediul comandamentului sovietic zonal.

5. MISTER TOTAL…

Beznă, enigmă perfectă? Dragi prieteni suceveni din generația mea (cea pentru care viitorul este mic copil în comparație cu trecutul!), nu recunoaște nimeni cine sunt persoanele din această fotografie (intuim, de prin anul 1940)? În prima să fie Yvonne (Ioana) Băleanu, fiica Luciei, la rândul ei, fiica principesei Ralu Callimachi și a lui Alex. Cantacuzino-Pașcanu? În cea de-a doua, ar putea fi vorba de familia Lucia și Gheorghe Băleanu (rândul de sus), apoi de familia lui Nechifor (dec. 1941) și Victoria Pîslaru (dec. 1945) împreună cu mama sau cu soacra dumneaei (la fel, Ralu, poate) iar jos, Yvonne Băleanu, doi copii ai lor sau nepoți, poate, și Nicolae Tăutu, primul ei soț? Să fi fost, totuși, Alexandru Cantacuzino- Pașcanu alături de cea care l-a îngrijit în ultimii ani de viață? Cine au fost nepoții principesei Ralu veniți din Spania undeva după decembrie 1989 la Salcea în chestiunea retrocedării castelului boieresc? Cu al doilea soț (tatăl binecunoscutului Ghe. Paltin Sturza), Vlad Ilie Sturza, Yvonne s-a căsătorit la Paris, se pare, prin 1952, înainte de a pleca la Madrid. Așa cum am mai scris, Lucia și Yvonne Băleanu au murit la Madrid în 1979, respectiv 1997. Ioana/Yvonne pare să fi fost dna Maria Lucia Yvonne Sturza, regăsită la Madrid, 7 martie 1964…

6. PUNCT FINAL?

Un nou caz complicat rezolvat? Mormântul principesei Ralu Callimachi. Cercetări ample în arhive, bibliotecă și teren, un volum uriaș de informații, nu puține contradictorii, de interpretat și de urmărit firul logic…

Mulțumiri din suflet pentru colaborarea excepțională avută cu d-l prof. univ. dr. Emanuel Conțac (doar cu regretatul prof. Sergiu Manolache am mai făcut așa o echipă!), apoi d-lui primar de Salcea, Suceava, Ezekiel Belțic și secretarului primăriei Salcea, d-l Ionică Dănuț Petraș, preotului protopop Doru Budeanu, domnilor și doamnelor: Mihai Leonte, Nicu Gavriliuc, Valentin Samoilă, Ioan Gherasim, Gheorghe Vatamanu, Pavel Smântână, Ionel Costescu, Petrea Damian, Mihai Gigica, Silviu Pîslaru, tatălui și mamei acestuia- Florin (fiul ultimului administrator al conacului boieresc) și Geta Pîslaru, Petrică Moisuc, Paul Ciornei, Rodica Callimachi, Raluca Callimachi, Alex Callimachi și, nu în ultimul rând, copiilor mei Mirela și Teo care mi-au fost alături necondiționat, de un neprețuit ajutor la filmarea și studierea zonei cercetate. Cum cercetarea de față e o incursiune solitară pe nisipuri mișcătoare rareori întrerupte de câte o piatră tare, orice sugestie sau informație care ne-ar putea parveni este mai mult decât binevenită! Tuturor, vivat!

Rămân câteva teme ce vor trebui aprofundate, alături de inițiativa consistentă a unui grup de prieteni pentru ridicarea unui modest simbol/edificiu funerar în memoria celei care a fost principesa Ralu Callimachi.

Cine a fost primul soț, Nicolae Tăutu, al Yvonnei Băleanu, nepoata principesei? M-am întrebat dacă a fost colonelul și poetul Nicolae Tăutu (n. 24 noiembrie 1919 , Cislău, Buzău, România – d. 13 iunie 1972, București), prieten la vremea lui cu Eusebiu Camilar de la Udești, Suceava și fiu de ofițer la rândul lui, ca Ghe. Băleanu, soțul Luciei Cantacuzino-Pașcanu. Potrivit scriitorului Nicolae Gâlmeanu și directorului școlii din Cislău, Buzău, prof. Adrian Marin, tatăl poetului Nicolae Tăutu era ofițer de carieră originar din Botoșani detașat la unitatea militară de aici și locuia la un sătean în gazdă atunci când i s-a născut fiul. În localitatea Cislău există o bibliotecă ce poartă numele de Nicolae Tăutu, de o asemenea o stradă. Totuși, pista aceasta nu pare a fi cea corectă. În 1947, Alexandru Cantacuzino-Pașcanu vorbește într-o scrisoare adresată lui Artur Gorovei despre cineva Nicolae Tăutu, fiul cuiva Tăutu de la primăria din Iași, înalt funcționar la Societatea de tramvaie, așa cum afirmă documentat dl Cornel Miu din București, în recenta sa lucrare ,,Ralu Callimaki, O prințesă cutezătoare”.

În romanul „Scrinul negru”, George Călinescu pare să fi preluat și transpus într-o manieră artistică secvențe din istoria familiei (ofițeru)lui Gheorghe Băleanu…

Facem necesara precizare că în lipsa unor expertize științifice de necontestat- (compararea probelor ADN de la principesă și de la mama ei din cavoul de la Stâncești, asta, dacă vor mai fi fiind probe bine păstrate și va exista determinare pentru un asemenea demers) am parcurs traseul de maximă probabilitate bazându-ne pe reconstituirea contextului istoric al vieții și al morții celei care a fost principesa Ralu Callimachi și pe declarațiile mai multor persoane de vârsta a treia, inclusiv ale fiului ultimului administrator al conacului.

Prof. Emanuel Conțac, la fel dl Cornel Miu, spun despre fiica Lucia și nepoata Yvonne că le-a regăsit în lagăr în Iugoslavia prin 1948-49 de unde, prin intermediul Ambasadei Elveției ar fi reușit să ajungă la Paris și apoi la Madrid, acolo unde au și decedat, în 1979, respectiv 1997.

7. Ridicarea unui simbol funerar în memoria celei care a fost principesa Ralu Callimachi

Sub presiunea curgerii inexorabile a timpului, dușmanul de moarte al reconstituirii trecutului îngropat sub stratul gros de cenușa al uitării, subiectul săvârșirii din viață a celei care a fost principesa Ralu Callimachi putea fi rezolvat cu ușurință acum 30 de ani, atunci când încă mai trăiau destui martori dintre cei care au lucrat la conacul boieresc.

De ce nu s-au făcut investigații la timp, aici sunt foarte multe lucruri de spus și se pare că nu toată lumea la unison era interesată de această cercetare.

Dida Solomon Callimachi, soția nepotului Scarlat, spune ca Ralu Callimachi și-a încheiat viața undeva în nordul Moldovei cu aceeași împăcare sufletească și seninătate cu care a trăit întotdeauna, iar Anne-Marie Văcărescu Callimachi, nevasta lui Jean CALLIMACHI, povestește: Ralu, închisă la ten, între două vârste, fără vreo pretenție de eleganță în costumația ei cafenie, eminamente victoriană, m-a strivit matern la pieptul ei generos. Mai târziu m-a îndrăgit în mod sincer, un compliment de la această adevărată sfântă, care era o de naivitate dumnezeiască, o maniacă religioasă, probabil plicticoasă, dar atât de blajină și de omenoasă, încât nu am nutrit față de ea decât recunoștință și afecțiune. Întruchipa dragostea creștină adevărată, răbdarea și credința.

Fiica distinsei dne Callimachi Rodica, Raluca Maria, îi poartă numele astăzi, iar nepotul dnei Rodica îi poartă numele străbunicului lui, Alexandru Callimachi. Nici prințul Scarlat Callimachi, nici soția sa, Dida, ambii foarte apropiați de principesa Ralu, pe același calapod de profil de personalitate cu gândire pozitivă, nici familia Rodica și Dimitrie Callimachi, nu au fost la curent cu amplasarea exactă a mormântului, și nici nu au avut timp să-i acorde atenție în tulburile vremuri postbelice.

Așa cum am stabilit de la bun început, la casa mea părintească din Bursuceni se va amplasa o placă comemorativă din marmură pe un soclu pentru a omagia personalitatea celei care a fost principesa Ralu Callimachi, veritabil spirit reformator al epocii în care a trăit. Cunoscătoare de franceză, engleză, germană, dar și a limbii române, lucru mai rar întâlnit la vlăstarele aristocrației din vremea ei, principesa rămâne un bun exemplu de urmat pentru cei care își propun realizarea unor proiecte ambițioase, uneori la limita posibilităților.

…Convingerile personale ferme bazate pe o educație modernă, propria viziune structurală a unei societăți noi bazate pe valorile doctrinare creștine, așa cum rezultă din corespondența sa cu apropiații, implicarea în această lucrare de mecenat a traducerii Sfintei Scripturi a eruditei principese Ralu poartă pecetea inconfundabilă a dragostei de carte și a iubirii de semeni a iluștrilor săi înaintași, trăsături specifice familiei Callimachi ce vin din negura vremurilor pe același făgaș de înțelepciune al cuvintelor marelui cronicar Miron Costin: Putérnicul Dumnezeu, cinstite, iubite cetitoriule, să-ţi dăruiască după acéste cumplite vremi anilor noştri, cânduva şi mai slobode veacuri, întru care, pe lângă alte trebi, să aibi vréme şi cu cetitul cărţilor a face iscusită zăbavă, că nu ieste alta şi mai frumoasă şi mai de folos în toată viiaţa omului zăbavă decâtŭ cetitul cărţilor. Cu cetitul cărţilor cunoaştem pe ziditoriul nostru, Dumnezeu, cu cetitul laudă îi facem pentru toate ale lui cătră noi bunătăţi, cu cetitul pentru greşalele noastre milostiv îl aflăm. Din Scriptură înţelégem minunate şi vécinice fapte puterii lui, facem fericită viiaţa, agonisim nemuritoriŭ nume. Sângur Mântuitorul nostru, domnul şi Dumnezeu Hristos, ne învaţă, zicândŭ: Čńďèňŕèňĺ ďèńŕíiŕ, adecă: Cercaţi scripturile. Scriptura departe lucruri de ochii noştri ne învaţă, cu acéle trecute vrémi să pricépem céle viitoare. Citéşte cu sănătate această a noastră cu dragoste osteneală. De toate fericii şi daruri de la Dumnezeu voitoriŭ, Miron Costin care am fost logofăt mare în Moldova.

Evident, subiectul articolului de față este unul extrem de vast și pe alocuri spinos, cu multiple ramificații prin extensie la întreaga cultură națională, iar cercetătorii din domeniu știu foarte bine la ce anume mă refer.

Consider salutară orice inițiativă de ridicare a unui monument simbolic pentru mormântul principesei Ralu Callimachi, dar în ce masură pentru oamenii locului, săteni și autorități, acest subiect se poate preschimba din cartoful fierbinte de altădată într-o reparațiune morală/datorie de onoare, aici este o chestiune sensibilă asupra careia nu mi-am propus să mă pronunț în niciun fel.

Nu este vorba doar de identificarea locului de amplasare a unor rămășițe umane care, la urma urmei, puteau fi regăsite oriunde prin nordul Moldovei, așa cum a lăsat scris posterității Dida Callimachi, ci de simbolistica unei acțiuni consistente ce reflectă prețuirea unei personalități feminine deosebite a neamului românesc pe nedrept trecută odinioară în umbra istoriei din motive relativ ușor de identificat.

Inițiativa și cercetarea propriu-zisă, muncă de Sisifi moderni cu căutări în cunoștință de cauză, dar și unele în orb, în vederea depistării localității unde și-a găsit obștescul sfârșit principesa și a mormântului a aparținut unor persoane particulare nesusținute în vreun fel de vreo entitate, structură sau autoritate publică, iar dacă sunt și alte păreri, acestea nu corespund realității.

Foarte probabil, conform ultimelor discuții avute cu primarii de la Salcea și de la Dumbrăveni, de asemenea cu un grup numeros de pasionați de cultură dintre cei care i-au împărtășit convingerile, la cimitirul interconfesional din localitatea Salcea se vor demara o acțiune de ridicare a unui monument/simbol memorial.

8. Bibliografie sumară:

– Registrele de stare civilă ale com. Salcea, anul 1944, respectiv ale com. Curtești, anul 1893;

„Istoria și genealogia familiei Callimachi”, A. D. Xenopol;

„Lumea era toată a mea”, Ana Maria Callimachi, fostă Văcărescu;

„Din zori spre asfințit. Amintiri”, Scarlat Callimachi;

„Din culisele publicării celei mai citite traduceri românești a Sfintei Scripturi”, ediție îngrijită de prof. Emanuel Conțac;

„RALU CALLIMAKI. O prințesă cutezătoare”, Cornel Miu;

„Prețuiți-i pe astfel de oameni”, Dragoș Ștefanică, Gheorghe Vatamanu;

„Viața și lucrarea lui Dumitru Cornilescu cu completari”, Alexandru Măianu;

Amintirile domnișoarei Iulia”, Dida Solomon Callimachi;

Povestea primului castel din Moldova dotat cu apă curentă și electricitate, Monitorul de Suceava, 2018, Dănuț Zuzeac.

D.M. Gaftoneanu, Botoșani

Publicat de: infosuceava

Alte articole

Foto: Un autotren încărcat cu deșeuri plastice s-a răsturnat pe raza localității Molid

Un autotren încărcat cu deșeuri plastice s-a răsturnat în afara părții carosabile pe raza localității …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.